fffffffffffelicitarile mmmmmele

intotdeauna m-am simtit intimidata de oamenii timizi. imi e frica sa nu ii fac sa roseasca si sa le dau batai de inima in plus. imi place ca sunt modesti, chiar daca nu au de ce. dar...intotdeauna ies dintr-o astfel de situatie cu bunul simt patat si cu cei sapte ani de acasa, cum sa le zic, uitati. exemplific in cele ce urmeaza. tata are un prieten. eu am un vecin. romania are un desenator de desene animate. pentru cei care citesc randurile acestea, e unul si acelasi om. azi am fost la animest sa ii vad retrospectiva. linii care zboara, picaturi de ploaie care se transforma in orice altceva decat erau, un don juan iubaret, fugarit de frustrarea feminina si condamnat de biserica, un bacovia cu capul in nori negri si un taraf cu suflet vesel. o ora si jumatate in scala, in fata unui ecran cu gandacei negri care sa ateste vechimea si totodata valoarea cadrelor derulate sub ochii mei avizi de linii incurcate. la final, lumina s-a aprins si un omulet umil a multumit mainii de oameni care platisem 7 lei sa vizionam niste desene animate, care se uita la manga ca la o poarta noua ( si urata, ati ghicit). era prietenul, vecinul si autorul lor. atunci sindromul a navalit in mine. mi-a fost mult prea rushine sa ma duc si sa il felicit, pentru simplul fapt ca ma stie si ca, de fiecare data cand ne intalnim pe strada ( careia ii putem spune amandoi "aceeasi", pentru ca o impartim si invariabil fiecare dintre noi plimba un caine- eu singurul- el unul dintre cei 7) imi spune "sarumana".